marți, 3 mai 2016

Despre tinerii din ziua de azi

Eram azi la casa la Douglas, asteptand sa cumpar fondul de ten (pe care, asa cum mentionam intr-o postare anterioara, nu l-am mai cumparat). Si cum asteptam eu asa sa-mi vina randul, ma uitam la fata de dinaintea mea, apartinand generatiei asteia noi, Millenias sau cum s-or numi ei.

Dialogul cu fata de la casa mi s-a parut wow. Conform traditiei, tanara speranta a fost intrebata daca are card de fidelitate. La care ea a raspuns ca nu. Si nu vreti sa va faceti unul? Aici eu, generatie mai veche, as fi raspuns fie "da" (daca nu vedeam nici un risc in a-mi face un card, pentru ca prespuneam automat ca vine cu beneficii la pachet), fie "nu" (pentru ca si asa am prea multe carduri, nu vreau sa-mi mai umplu portofelul cu inca unul, si asa nu cumpar suficient de des din magazinul respectiv incat sa merite sa pierd timpul facandu-mi card).

Insa fata a raspuns intr-un mod la care nu m-as fi asteptat. Printr-o intrebare. Simpla, de bun simt: "la ce ma ajuta?". Cred ca nici casierita nu se astepta la intrebare, pentru ca a bajbait putin pana sa-i raspunda ce avantaje si reduceri are (destul de neconvingatorare in explicatie, de altfel). La care pustoaica a decis sa nu merita efortul si a refuzat sa-si faca gloriosul card.

Iar eu am ramas paf. Super tare. Super lectie. Exact. De ce sa-mi fac card? What's in it for me? Si ma gandeam cum se intampla lucrurile astea si la munca, daca ai oameni din generatia asta noua. Nu mai merge cu "a zis dumnezeul companiei noastre sa facem asta". Nu, frate. Astia mici vor sa stie de ce (slava Domnului!). Vor sa stie ce au ei de castigat din asta. Si daca merita pentru ei, o fac. Daca nu, nu. Uau. Ce lectie am primit azi la casa la Douglas!

Despre schimbare

Sunt un specimen ciudat. Cand lucrurile intra in normalitate si raman acolo prea mult timp, ma plictisesc. Dar cand se schimba dramatic, dau in ulcer. Oare ce vreau pana la urma?

Ma bucuram de experienta din vanzari pentru ca e o schimbare dramatica. Ma rupe in doua din toate punctele de vedere, dar e o experienta de dezvoltare personala. Ma invata sa am incredere in ceilalti, sa cer ajutorul, sa accept ca nu mai pot controla tot, sa ma arunc in necunoscut, sa vorbesc cu oameni necunoscuti, sa imi asum riscuri.

Am sentimente contradictorii in perioada asta. Imi dau seama ca trebuie sa-mi dau timp si ca in general toate schimbarile prin care trec au nevoie de timp - asta ca lectie pentru mine sa nu mai incerc sa fiu perfecta din prima zi. Imi dau seama ca dupa panica de inceput incep sa prind curaj si sa fac lucruri misto.

Am zile in care intru la un client si am o discutie asa misto sau fac ceva in magazin si ma simt asa implinita ca dupa ce ies se vede ceva schimbat de trecerea mea pe acolo, vad ca am lasat ceva in urma. Si mai am zile in care simt ca imi fuge pamantul de sub picioare, ca sunt pierduta si ca nu stiu de unde sa o apuc (noroc ca am la cine sa apelez in momentele alea).

In zilele grele, ma incurajez singura si imi spun ca o sa treaca, lucrurile se vor stabiliza, o sa ma acomodez si o sa fie totul ok. Doar sa am rabdare cu mine si sa nu mai pun presiune sa fiu perfecta. Si asta m-a ajutat pana in momentul in care mi-am dat seama ca viata mea o sa tot arate asa in urmatorii ani. Da, o sa ma stabilizez pe pozitia asta, o sa ma simt mai stapana pe mine, o sa invat clientii (si cum sa ajung la ei), o sa invat ce am de facut, iar apoi o sa ma mut iar, in alta pozitie, in alt loc, in alta echipa. Si o iau de la capat in ciclul panica-ulcer-depresie-speranta-panica, etc. Si acolo o sa fie la fel, o sa ma acomodez la un moment dat, o sa devin stapana pe mine, iar apoi o sa ma mut iar, in alta poziei, in alt loc, in alta echipa. Si de aici stiti povestea.

E ciudat sa ma gandesc ca in urmatorii ani viata mea o sa fie intr-o continua schimbare. Si ca imediat ce o sa-mi scot capul de sub apa o sa vad ca vine urmatorul val, si mai mare, si mai puternic, si mai devastator. Dar si cand trec toate valurile, ce bine o sa-mi fie... Cate povesti o sa am de spus...

Imi spunea Mihai ca in perioada asta obiectivul meu nu e sa devin cel mai bun reprezentant de vanzari. Obiectivul meu este sa ma obisnuiesc cu piata. Asta a mai luat putina presiune de pe mine, dar in acelasi timp, in momentele de panica, m-a facut sa ma gandesc pentru o secunda la "the easy way out". La faptul ca as putea sa o scald in perioada asta, fara ulcere, fara panici, fara presiune pe mine, si sa las piciorul de pe acceleratie, concentrandu-ma pe invatat. Apoi imi dau doua palme si mi-e rusine cu mine ca ma gandesc la asta. Cum sa nu dau tot ce am mai bun? Cum sa nu fiu un reprezentant de vanzari bun? Cum sa nu fac diferenta? Cum sa nu apas pedala la maxim? Nu m-as simti eu impacata cu mine insami, nu as simti eu ca am realizari de care sa fiu mandra.

Cert este ca indiferent ce se intampla sau nu mai departe, stiu ca o sa fiu bine. Aici sau in alta parte (sper totusi ca aici), stiu sigur ca o sa fiu bine si o sa ajung departe. Doar sa am rabdare cu mine.

Despre oameni si subiecte de conversatie

Am iesit azi la masa cu colegii (3 dintre ei), pentru ca ne era foame (doh!) si pentru ca aveam toti un chef nebun de a face treaba (not!). Si mi s-a parut trist cand am constatat ce subiecte limitate de discutie au unii dintre ei. Pentru ca 90% din timp am vorbit despre cum e sa mergi la sala, cat de des merge la sala, ce regim tine pentru sala, ce suplimente ia pentru sala, ce zice antrenorul ei de la sala, ce alte exercitii poate sa faca in afara de sala. I mean, tot respectul pentru un stil de viata activ si sanatos, dar pe bune, mai exista si alte subiecte pe lumea asta?

Sunt curioasa despre ce altceva mai stie sa vorbeasca. Sincer, daca stau sa ma gandesc asa, singurele subiecte pe care le-a abordat vreodata au fost: accidentul ei de masina (pe care il pot reproduce minut cu minut), sala, cat de cacat sunt colegii nostri si cum nimeni nu vrea sa o ajute, cat de cretini sunt clientii si fostele ei relatii. Pe bune? Mi-as dori sa am in jurul meu mai multi oameni cu care sa simt ca ma dezvolt atunci cand port o conversatie, sa simt ca invat ceva, ca mi se schimba perspectiva, ca dezbatem chestii importante, sensul existentei, sau de ce isi misca porumbeiii capul atunci cand merg, de ce topaie vrabiutiele atunci cand merg, de ce au girafele gatul lung (ca sa enumar cateva din intrebarile existentiale din weekendul asta).

Si mi-as mai dori sa am in jurul meu mai multi oameni care sa si asculte. Care sa nu vorbeasca cu mine doar pentru ca vor sa se auda pe ei, ci care mai si tac, mai si asculta, ma mai intreaba si pe mine ce mai fac - si apoi chiar asculta, nu folosesc raspunsul meu ca sa-si aminteasca de o alta patanie a lor. Cer prea mult? Si totusi pot sa numar pe degetele de la o mana oamenii care chiar sunt asa. Trist.

Cum am devenit fan Clinique

Am avut o zi de cacat. Nu stiu daca a fost din cauza intoarcerii la munca dupa mini-vacanta de Paste (si cand te gandesti ca pe vremuri asteptam cu nerabdare sa ma intorc la munca, ba intr-un an, ca o apucata m-am dus la birou in a doua zi de Paste pentru ca "ma plictiseam acasa"), a panicii ca tre sa o iau la pas prin Domnestiul inca necunoscut, a ploii si a vremii nesoale care te face sa nu vrei sa te dai jos din pat sau a faptului ca lepra care mi s-a strecurat in suflet in ultima vreme era missing in action azi. Cert e ca nu aveam chef de nimic azi.

Si cum oricum la munca am frecat-o, visam cum voi ajunge eu acasa devreme si ma voi uita la vreun serial no-brainer sau voi citi. Plan esuat, dupa ce pranzul s-a prelungit cu o discutie (misto, de altfel) cu un coleg de la care nu m-as fi asteptat.

Pe la 5, cand tocmai imi suisem fizicul plouat in masina si aveam un brainstorming interior legat de a-mi face sau nu programare la manichiura (da, marile dileme ale omenirii!), m-am hotarat ca nu, nu am cheltuit suficienti bani la Pandora in weekend. Nuuu, viata mea e incompleta fara cerceii si pandantivul cu flori de cires asa ca e musai sa le cumpar si pe alea azi. La intersectia cu Afi inca aveam dialoguri interioare gen "fai, esti nebuna la cap! Tu-ti dai seama cati bani dai pe prostiile astea?". Si cu toate astea am virat dreapta si m-am avantat in parcarea complicata si aglomerata a sus-numitului Afi. Unde am spart iar vreo cateva magazine, cheltuind numai Dumnezeu (si ING-ul) stie cat.

Pentru ca duminica ma duc la un botez, am decis sa ma risc si sa intru in Sephora sa imi iau totusi un fond de ten pentru ca cel pe care il am (si il folosesc din an in Pasti) mai are putin si mucegaieste. Si dupa ce am cumparat orice altceva in afara de fond de ten (ca deh, erau scumpe ca dracu'), am decis sa dau o tura si prin Douglas, ca poate-poate or avea fonduri de ten mai decente la pret.

In mijlocul depresiei mele legate de "ce nuanta mi se potriveste", cand deja eram manjita pana la coate de fondurile de ten ale sufletului, am luat fata de caprioara pierduta si am cerut ajutorul unei tanti din magazin. Si ziua mea s-a schimbat. Dupa ce tanti mi-a recomandat o nuanta de la Max Factor si m-a pus sa o testez intr-o oglinda, m-a intrebat daca nu vreau un fond de ten cu acoperire mai mare. Eu nu si nu, ca nu folosesc produsul decat de cateva ori pe an si nu vreau sa dau mult pe el. Ea saraca a cedat. Insa mi-a venit atunci in minte discutia cu Dana, care imi spunea ca am ajuns intr-un moment al vietii si mai ales al carierei in care trebuie sa am putina grija de imaginea mea si mai mult decat atat, sa ma rasfat pentru ca merit. Asa ca am zis what the hell, give me your best shot, tanti. Iar femeia s-a infipt in raftul de la Clinique. Mi-a dat intai sa ma ung iar pe maini cu fond de ten, dupa care, vazand reactia mea de incantare legata de textura produsului, m-a asezat frumos intr-un scaun, a sters toate resturile de fonduri de ten incercate pe mecla si s-a apucat sa ma picteze. Cap-coada Clinique. Cu tot tacamul - fond de ten, blush, anticearcan, gloss, spray din ala de fixare machiaj, iluminator. Cand m-am uitat in oglinda, imi venea sa ma dau la mine, atat de bine aratam.

Asta a fost momentul in care am decis ca gata, merit sa imi iau fond de ten Clinique. Pentru ca este the shit. Face pipi pe L'Oreal (sorry, blondule) si pe alte fonduri de ten (ce-i drept la jumatate de pret fata de Clinique). Deja imi pregateam refuzul pentru momentul in care tanti ar fi incercat sa-mi bage pe cat si celelalte 300 de produse pe care mi le aplicase (toate Clinique), dar spre surprinderea mea nu a facut-o. Nu a zis nimic de ele. Mi-a cautat frumos fondul de ten, mi l-a dat si atat.

Eu m-am dus cuminte la casa si cat asteptam sa platesc, ma trezesc cu tanti care vine spre mine sa-mi spuna ca e in dubiu daca nu cumva imi trebuie o nuanta mai deschisa. Si s-a apucat femeia de sapat in sertarul cu bunatati si nu a gasit numarul 6 (eu fiind data cu 7). Mie nu-mi venea sa cred ca e real, ca nu numai ca nu-mi baga pe gat un produs si apoi toata gama, ci ca e sincer preocupata daca nu cumva imi vine mai bine alta nuanta. Iar socul continua cand isi da seama ca nu mai au numarul 6. Asa ca ce face femeia? Ia un tester, mi-l pune intr-o cutiuta si imi spune sa testez eu acasa si sa vad daca cu 6 imi sta mai bine, apoi sa revin sa iau nuanta care mi se potriveste. Sau sa revin la sfarsitul saptamanii la ea si le testeaza pe amandoua, iar apoi decidem care e mai potrivita. Ba mai mult decat atat, mi-a pus si o crema intr-un recipient sa o testez acasa.

Uau, femeia asta mi-a schimbat ziua. Pe langa faptul ca m-a facut sa ma simt frumoasa, m-a impresionat ca parea ca ii pasa sincer, nu ca vrea sa faca o vanzare (de vreme ce pana la urma am ajuns sa aman cumpararea ca sa fiu sigura ca e nuanta potrivita). Ce mi-a mai ramas in minte a fost explicatia ei pentru motivul pentru care ne machiem ("ca sa nu se vada ca suntem obosite" - uau! Profunda asta.)

Pana una-alta, mi-am luat totusi un blush (da, tot Clinique) si tot drumul spre casa ma uitam ca o pitzi in oglinda masinii, incercand sa decid daca nu cumva si gloss-ul cu care m-a dat este exact ce-mi lipseste ca sa fiu o lady (and it is). Deci sambata asta am treaba, ma duc sa vandalizez Douglas-ul de fond de ten si gloss Clinique. Pentru ca jur, este the shit!

duminică, 24 aprilie 2016

Shopping addict

Nu o sa detaliez tot ce am cumparat. O sa spun doar ca am lasat 250 RON la Diverta, not to mention toate celelalte magazine/ targuri pe la care am fost.

Insa partea cea mai nostima a fost la Triumph. M-am decis eu sa-mi iau niste sutiene mai de Doamne--ajuta, dupa ce majoritatea celor pe care le am s-au botit. Asa ca intru cu speranta la Triumph. N-am gasit decat unul care sa ma satisfaca si cum nu stiam ce marime port (niciodata nu stiu!), am rugat-o pe doamna de acolo sa ma ajute cu o masuratoare/ estimare.

Dupa care i-am aratat care model ma intereseaza. Fara sa-mi dau seama, i-am aratat un alt model, iar reactia ei a fost priceless: "Fara push-up?!?!?!?". Era de-a dreptul revoltata, parca scuipasem in magazinul ei / injurasem in biserica. Mi s-a parut distractiv. Normal ca tot cu push-up am luat, dar m-a amuzat reactia ei la ideea ca o femeie ar putea alege si alt tip de sutien in afara de push up.

luni, 18 aprilie 2016

Excursie in Giurgiu

In ultima perioada am tot fost pe drumuri. Ba in Cornetu, Bragadiru, Clinceni, Domnesti, 1 Decembrie, Magurele si Prelungirea Ghencea. Apogeul fiind toate in aceeasi zi, cand alergam ca o apucata sa dau premiile pentru o activare.

Asa se face ca in una din pelegrinarile mele, a trebuit sa ajung in metropola Cornetu, la un mare client de-al nostru. Buuun. Imi zice agentul de la distribuitor la telefon ca e cumva in curba pozitionat magazinul, ca e linie dubla continua si ca pentru a intoarce trebuie sa o cotesc cuva la dreapta si pe urma pot sa intorc.

Ce facui eu? Normal ca am ratat locul de intoarcere. Mi-a trecut fugitiv prin cap ca as fi putut in pana mea sa fi parcat vizavi, fara sa ma mai stresez legat de intoarcere. Dar eu nu si nu. Sa intorc. Si pentru ca respect regulile, am zis sa nu intorc pe linia dubla continua (asta si dupa ce am avut revelatia ca in perioada asta daca imi pierd permisul sunt mega fucked up, ca nu am cum sa mai muncesc). Si imi zic eu in sinea mea interioara: "cat poate sa tina linia asta dubla continua? S-o termina ea candva si intorc si io ca omu'". Weeeeeeellll, a dreaq linie dubla continua, sa muara Bibi daca se mai termina. Daca n-am luat-o prin niste curbe, am trecut Argesul (nici nu stiam ca Argesul e acolo, m-a luat prin surprindere?!?!) si vad un indicator cu "Judetul Giurgiu". Bai baiatule, am intrat in panica. De fapt m-am amuzat. Multi kilometri mai tarziu, cand linia dubla continua a cedat, am intors si eu ca omu' si am facut cale intoarsa. Multa cale intoarsa.

Dupa care am simtit nevoia sa raportez lu' sefu ca am parasit ruta si ca am ajuns din greseala in alt judet. Dar ca ar trebui sa fie mandru de mine, ca am refuzat sa intorc pe linie dubla continua, demonstrand asftel comportamentul Safety first. Normal ca s-a amuzat omul si ca raspuns mi-a interzis sa fac orice fel de executie acolo, sa ma limitez la judetul meu. Si asa a fost cu mini-excursia in Giurgiu :)

duminică, 10 aprilie 2016

I am not (that) alone

Vineri, in drum spre distribuitor. Discutie (traditionala deja) cu un coleg la telefon, in timp ce incercam sa ascund faptul ca bocesc. De oboseala, de panica, de lipsa de claritate referitor la ce am de facut.
El: "Vezi ca te-ai patat pe camasa."
Eu: "Cu ce?"
El: "Cu 2 picaturi de apa din ochi"
Eu (deja nemaiputand ascunde ca bocesc): "Sunt ok, nu-i nimic?"
El: "Ia-o prin spatele blocurilor si trage pe dreapta."

Ce a urmat? O intalnire in spatele blocurilor, o imbratisare lunga-lunga si o incurajare ca o sa fie bine, impartirea scaunului din masina cu salvatorul meu pana m-am calmat si ne-am putut continua drumul. Of, ce m-as face fara el?

Primele zile pe cont propriu in vanzari

Da, a venit si acel moment in viata cand m-am urcat singurica in masina si am purces (tot singurica) spre clienti. How did that make me feel? Panica, haos.

Day 1: stiam ca am ruta in Bragadiru. Ce ruta? Well, nu prea stiam. Imi aminteam vag clientii pe care i-am vizitat cu o saptamana inainte impreuna cu agentul. Ajuns in Bragadiru, consultat agenda in care consemnasem clientii vizitati. Consultat tableta pentru adresa aproximativ exacta. Evitat coborarea din masina, gasit tot felul de scuze/ alte activitati pentru a nu cobori. Alocat vitrine in tableta, sunat client care vrea sa se intalneasca cu cineva de la noi. In mod suprinzator, gasit client cu care aveam intalnire. Amanat raspuns catre client pentru ca trebuie sa vorbesc cu sefu' intai (Dumnezeu stie when that is gonna happen, tinand cont ca nu prea este available).

Senzatie ciudata ca ma joc de-a reprezentantul de vanzari. Sau ca sunt ca un soldat trimis in lupta fara sa i se spuna exact ce are de facut si cine e inamicul. Panica, haos, ulcer. Amintit ca nu am mancat nimic toata ziua. Constatare ingrijoratoare ca am nevoie la baie si ca timp de 3 ore nu am gasit nici o toaleta.

Incredere in sine vag imbunatatita cand am ajuns la un al doilea client unde stiam ca niste doze urmeaza sa expire. Decolantat vitrina, conversat cu doamna vanzatoare. Constatat ca discutia cu vanzatoarea/ patronul ma scoate complet din zona de confort si ca primul impuls e sa ma arunc spre vitrina sa do stuff. Amintit lectia de la Vali, ca trebuie sa cer voie clientului inainte de a ma atinge de orice din locatie. Panica, haos, ulcer, depresie. Sentiment de abandon dupa ce Bogdan nu era disponibil sa ma tina de manuta (ca de fapt nu aveam nevoie de ajutor, ci doar de cineva care sa ma faca sa nu ma mai simt singura si abandonata). Dubii serioase legate de daca voi putea sa fac asta si daca nu cumva am facut o greseala. Amintit ca I hated my life in HR asa ca orice e mai bine decat asta. Incurajat singura ca o sa fie din ce in ce mai usor si ca this serves a bigger purpose. Panica, haos, ulcer, depresie again.

Day 2: ruta in Magurele. Prima oprire: intalnire cu agentul pentru implementare promotie intr-un client in drum spre Magurele. Ras impreuna cu el legat de stilul meu de condus (saracul a facut minim 2 atacuri de cord cu mine la volan). Primit cadou o inghetata de la un client. Purces singura spre clientii din Magurele. Cautat loc de parcare, invartit 10 min in cerc ca o tuta. Sosire la client. Obtinut permisiunea de a implementa promotia, plus de a pune afis (desi agentul imi spusese ca patronul nu e fan afise). Crescut pipota dupa ce convins client sa pun afisul, folosind intrebarea manipulatoare "unde pot sa pun si eu acest afis" in loc de "pot sa pun si eu acest afis"?

Conversat cu colegii referitor la vitrinele care trebuie livrate. Purces spre un alt client mare. Ratacit pe drum, ajuns din greseala in Bragadiru (ocazie cu care am constatat ca Magurele si Bragadiru sunt la o aruncatura de bat una de cealalta). Ajuns intr-un final la client. Mai conversat un pic cu colegii la telefon. Intalnire client, convins sa nu schimbam vitrina. Incredere in sine crescuta, depresie inlocuita de entuziasm de marea reusita, dupa ce convins client ca schimbarea vitrinei ii va da magazinul peste cap iar la consumul de curent nu va vedea mare diferenta. Anuntat agentul de succes, ca sa nu mai deschida discutia despre vitrina la urmatoarea vizita.

Sunat departamentul de trade marketing pentru feedback legat de etichetele care se spanzura de gatul sticlelor/ dozelor pentru ca nu sunt vizibile, avand aceeasi culoare cu sticlele/ dozele. Intrebat legat de statusul proiectului de tailor fridge. Intrebat de ce pe poster apare doar sticla, nu si doza, desi promotia le include pe amandoua.

Reamintit pentru auto-imbarbatare ca sunt altii mai varza decat mine care sunt reprezentanti de vanzari de ani si ani si ani, so how bad can I be? Reamintit ce zicea astroloaga, ca schimbarea asta in cariera este poarta catre o super-pozitie. Reamintit ca am bani pusi de-o parte asa ca daca ma dau afara sunt asigurata totusi si nu voi muri de foame. Zambit la gandul ca trecand prin toate astea, cand o sa fiu manager de vanzari o sa ma asigur ca oamenii stiu ce au de facut, ce resurse au si care sunt asteptarile de la ei, ca sa nu treaca si ei prin tot acest chin. Promis ca o sa ma asigur ca noii veniti in companie nu vor orbecai in intuneric, ci vor avea o perioada de inductie sanatoasa.

Trezit in fiecare dimineata (weekend included) cu panica: ce fac cu expiratele? Miercuri trebuie sa ma duc in Domnesti sa aranjez vitrina. Nu am creat clientul nou din Bragadiru. Trebuie sa-i dau o vitrina batrainei din Domnesti unde era sa ma muste cainele. In concluzie, e greu. Dar o sa devina din ce in ce mai usor, sunt sigura. Daca managerul direct ar avea timp sa ma si ghideze, ca sa stiu la ce ma uit in piata, of, ce bine ar fi...


De cuplu

El: "Imbraca-te si hai in bucatarie sa mancam"
Eu (suparata de indemnul catre imbracare, dupa ce tocmai agreasem ca am slabit 2 kg): "Nu vrei sa ma vezi dezbracata?" (hurt puppy face)
El: "Ba da, dar n-as vrea sa te vada si vecinii de vizavi".
Eu: ras isteric, dandu-mi seama ca din strada se vede perfect pana la mine in bucatarie, la etajul 1

miercuri, 6 aprilie 2016

Amestecate

Discutie cu un coleg, tarziu in noapte, dupa petrecerea de dupa conferinta de vanzari, in timp ce ne plimbam in drum spre un taxi, pe care il tot amanam pentru ca discutia era prea frumoasa sa o intrerupem. M-a miscat cand mi-a spus ca de cand am aparut eu nu mai e acelasi om. A reinceput sa citeasca, si-a dat seama ca devenise superficial si ca nu mai gandea. Ca devenise un robotel. N-a putut sa-mi spuna ce am facut de am generat schimbarea. "Doar ai aparut". Mi-au dat lacrimile. Si am simtit ca n-am pierdut 5 luni, daca asta spune macar un om despre mine. Si ca asta imi place sa fac. Sa produc o schimbare in oameni. Sa ii fac sa-si puna intrebari, despre ei, fie ca oameni sau ca angajati. Dar in special despre ei ca oameni.

Si ca povestea sa continue, azi o alta colega imi spune ca de cand am venit eu, a invatat mult mai multe decat pana acum legat de calculator (unul din punctele pe care ea le vede ca arii de imbunatatire). Din nou, mi-au dat lacrimile. Si din nou mi s-a confirmat ca asta imi place sa fac. Nu sa cresc profitul companiei, nu sa fac PowerPoint-uri frumoase, ci sa las o amprenta asupra oamenilor.

Si pentru ca tot vorbim de amprenta, imi dau seama ca eticheta de HR ma urmareste inca. Prin intermediul unui coleg (si prieten, ca il supara cand ii spun "un coleg") am aflat ca 2 colegi de-ai nostri nu stiu cum sa se comporte cand sunt prin preajma. Pentru ca sunt/ am fost "de la HR". Si doare cand aud asta. Inca doare. Bine, colegii din echipa imediata au scapat de rezervele astea (la cate injuraturi pline de afectiune si vanatai de la lovituri la fel de pline de afectiune am pe cord, e clar ca am trecut de rezerve), dar ma doare ca ceilalti inca n-au apucat sa ma descopere si sa ma vada si ca om, nu doar ca HR.

Dar ca sa inchei on a positive note, m-a bucurat telefonul lui Mihai azi, dupa conferinta. M-a bucurat ca desi nu mai sunt acolo zi de zi, sa ma brutalizeze in drum spre tigara, inca valideaza cu mine daca lucrurile au mers bine. Ba chiar am simtit ca avea nevoie de o confirmare de la mine ca s-a descurcat bine la conferinta. El personal, nu daca a iesit bine evenimentul. Si creste pipotzica in mine cand imi dau seama ca desi dispar din viata imediata a cuiva, din realitatea lui zilnica, lipsa mea se simte. Ca om, nu ca profesionist. Ma simt bine. Ca om :)

marți, 29 martie 2016

About trust

Sa scriu, zic, daca tot nu pot dormi pentru ca nu ma pot obisnui inca cu ora de vara (cine naiba se culca la 23:30?!?!? Organismul meu simte ca NU, nu e 00:30 doar pentru ca am decis noi ca ora 3 va deveni ora 4. Stupid hour change! Cand o sa fiu eu...Dumnezeu/ presedintele Americii/ whatever it takes to have that power, o sa decid pentru intreaga omenire ca schimbatul orei este o prostie pe care o perpetuam din obisnuinta, desi motivele care au generat-o initial nici nu se mai aplica azi - ca sa nu mai zic ca nici nu ni le mai amintim).

Aaaanyway, nu despre asta era vorba in articol. Saptamana trecuta fusei la un learning event tinut de dumnezeul suprem al companiei. Si zise el acolo, in fata multimii care astepta cu saliva in coltul gurii, doar-doar or fi loviti de iluminarea ilustrului conducator, ca increderea = autenticitate + empatie + logica. Si ca fiecare dintre noi are unul din cele 3 criterii mai dezvoltate (a.k.a. punct forte, in limbaj corporatist) si unul mai putin dezvoltate (a.k.a. "oportunitate de dezvoltare"). Si ca ar trebui sa meditam indelung si sa cautam in sinele nostru launtric, ca sa descoperim care sunt cele 2 pentru ca increderea se obtine doar cand toate 3 sunt in echilibru.

Io, copil ascultator, bagai la cap ce zise conducatorul nostru si ma pusei pe meditat. As fi zis ca empatia e punctul forte. Dar zise luminatul ca ala forte se manifesta in momentele de criza, atunci cand intra pilotul automat gen. Hmm, si n-as putea spune ca sunt cea mai umana persoana din lume cand se activeaza criza. As zice ca sunt mai degraba ca un capitan de vapor care a ajuns in mijlocul unei furtuni si latra in stanga si in dreapta cine ce sa faca, doar-doar om iesi cu viata din furtuna. Ca atunci cand iese soarele ii ia pe oameni la o bere si ii mangaie pe cap, asta e partea a doua, da' cica ar trebui sa ma uit la ce fac in timpul furtunii, nu cand e soarele pe cer.

Intrebai si vreo 2 persoane mai apropiate asa despre asta. Si zisera amandoua ca Logica ar fi punctul forte - confirmandu-mi basically propria teorie. Am fost oarecum dezamagita, ce-i drept. Empatia parca suna bine totusi. Da' nah, nici nu e sub nivelul marii, dupa cum veti vedea in randurile urmatoare. Acuma daca e sa fiu sincera pana la capat, nici nu putea fi altfel. Cand ne loveste presiunea de ne da sangele pe nas, cam tind sa fiu orientata spre rezultate. Zic eu ca empatia ma ajuta sa nu sterg totusi cu oamenii pe jos, da' nici cea mai umana din lume nu sunt cand treaba chiar se impute. Ma rog, sa nu le ducem in extrem, totusi. Pana la urma nu-i cel mai rau lucru din lume.

Am clarificat punctul cel mai tare. Acuma cum e cu slabiciunea? Empatia n-avea cum sa fie, de-o dreaq, o urma de suflet am si io totusi. Asa ca prin eliminare am decis ca autenticitatea e punctul slab. Again, daca e sa fiu sincera cu mine, cam asta e adevarul. Nu ajuta nici faptul ca nu-i las pe oameni sa intre asa in sufletul meu din prima secunda de cand ne-am cunoscut, nici ca fiind in HR nu puteam sa fiu sloboda la gura si sa urla ca aia mi se pare naspa, ala e de cacat, etc.

N-as sti acum daca ar trebui sa schimb ceva. Poate doar sa fiu mai atenta cu cele 2 puncte, pe cel forte sa nu-l transform in slabiciune si pe cel slab sa nu-l las sa devina o bariera. Si zic io asa ca am facut ceva progrese cu ambele (remember ca in escape room chiar n-am maturat cu oamenii pe jos, ci i-am lasat...sa fie organizati de altcineva).

luni, 28 martie 2016

And the going goes tough

Dap, e oficial. Preiau ruta lui Costel. Ce inseamna asta? Ca am primit o lista cu 220 de clienti, numele si adresa lor, am fost batuta pe spate si incurajata sa petrec saptamana asta cu agentii de pe Ilfov iar de saptamana viitoare, I'm on my own, baby. De fapt nu chiar on my own, pentru ca sefu' si-a anuntat intentia de a veni cu mine pe ruta in fiecare zi, all day.

How does that make me feel? Weeeeeel, ca PANICA si ULCER sunt cuvintele care ar caracteriza cum ma simt. Pe de-o parte e misto, e o aventura pe care abia astept sa o incep. Pe de alta parte simt ca sunt legata la ochi si incurajata sa fug pe o sarma. O sa treaca si ata, sunt sigura. E doar panica de inceput, cauzata de control freakness-ul din mine, care nu se simte stapana pe situatie. Deja am identificat cateva lucruri pe care le-as schimba pe zona, asa ca acum ca am si mana libera, o sa pot sa si actionez (may God have mercy!).

In rest, concluziile zilei de azi:

- dimineata baietelul vecinei mele de la etaj m-a vazut din masina si mi-a facut cu mana. Mi se pare super tare, tinand cont de faptul ca ne-am intalnit doar de 2 ori, o data cand i-am ajutat sa deszapezeasca masina si o data in fata blocului

- am primit un buchet de narcise de la o clienta. Intrasem in bar si, incantata de narcisele batute de pe masa (si vag panicata ca agentul se dusese la baie in timp ce doamna era la telefon, insa conversatia se terminase si simteam ca ar trebui sa spun ceva sa break the ice), i-am spus ca sunt absolut superbe. Asa ca m-am trezit ca mi-a dat un manunchi din florile de pe masa. Ah, so pretty! Si ca sa raspandesc mai departe bucuria, i-am donat maica-mii florile.

- Bogdan m-a asteptat pe drumul spre distribuitor dimineata si am mers impreuna pana la birou

- daca PowerPoint-ul este boala "celor de la sediu", atunci Excelul este boala celor din vanzari. In viata vietilor vietilor mele nu am stat atatea ore in birou pictand cate un Excel over and over and over again! I don't get it! Mi se pare total ineficient, stam toti tintuiti pe scaun, lesinati de foame, asteptand sa termine colegul de dinaintea noastra de croncanit si populat Excel-ul, cand am putea sa o facem altfel. Sa nu mai irosim vremea tuturor, cand partea lor e de doar 30 min! in plus, am impresia ca facem aceeasi situatie again and again and again, de fiecare data de la zero. WTF?

- da, are dreptate Bogdan, sunt manipulatoare. Da' sincer cum pot sa fiu cand sun agentul de la distribuitor si imi anunt plina de entuziasm dorinta de a merge cu el pe ruta maine, iar raspunsul lui e ca e final de luna si ar prefera sa mearga singur. I mean WTF? Ce pana mea or face la final de luna, bat clientii, le ameninta familia, ce poate sa fie incat sa nu pot sa fiu si eu acolo? Acuma n-as mai fi mers cu el, ca deh, nu voiam sa incep cu stangul relatia cu el, dar am o singura saptamana la dispozitie sa merg cu 3 agenti ca sa ma familiarizez cu ruta si am de gand sa profit la maxim de saptamana asta. Asa ca am fost draguta si nevinovata si pierduta si i-am explicat cum va trebui sa gasim o solutie, ca sa nu raman nici eu pe drumuri. Si da, pana la urma l-am sunat pe seful lui si l-am intrebat cu cine imi recomanda sa merg :). M-o injura, nu m-o injura, imi pare rau pentru el, da' eu am o treaba de facut si nu prea ma vad spunandu-i lui sefu' ca stii, saptamana asta am frecat-o pentru ca agentul prefera sa mearga singur la final de luna. Really?

- dupa-amiaza am trecut pe la ai mei. Pe de-o parte pentru ca ma simteam vinovata ca de nu stiu cate saptamani n-am mai trecut pe acolo. Pe de alta parte pentru ca m-a stresat rau de tot ziua asta si cumva simteam ca o sa ma linisteasca sa trec pe la ei. Asa am facut si in prima saptamana din vanzari, cand eram in pragul depresiei si a functionat. Si acum la fel.

- cum ai mei nu reusisera sa stearga complet-complet inceputul de ulcer cauzat de ziua de azi, am decis sa apelez la planul de urgenta: shopping. Yeah, baby. Always works. Mi-am cumparat asa: 3 gentute casual de mers pe ruta (ieftine, jur! Max 49 RON/ buc), 2 perechi de tenesi (negrii si albastri), 4 beri cu cirese, 3 cutii de cafea pentru espressor, hmmm, what else? Decat atat?!?! Hmm, parca aveam mai multe pungi (oh, wait, una era cu mancarea de la ai mei). Oricum, am rezistat eroic si nu am cumparat coniac de data asta (simtindu-ma oarecum vinovata pentru cele 2 camasute cumparate ieri)

- azi i-am zis "nu" lui Mihai. Sunt mandra de mine. Now that's an achievement. Pana acum am asa senzatia ca el zicea "jump" si eu raspundeam "how high". Gen renuntam la orice daca avea nevoie de mine. Acum imi solicitase ajutorul saptamana asta pentru cate o jumatate de zi (in fiecare zi) pentru conferinta de vanzari de luni. M-a durut sufletul sa-i zic ca nu pot, pentru ca stiu ce presiune are si cat de putin timp mai e, insa de data asta recunosc ca m-am pus pe mine pe primul loc - pentru ca si pe mine este presiune si e putin timp si pentru mine. M-am oferit sa ajut oricand dupa program si l-am intrebat daca vrea sa reprioritizam ruta mea vs conferinta. Sper ca nu s-a suparat (nu parea, cel putin)

Si ca sa incheiem intr-o nota vag mai optimista: in Iulie plec in Scotia! S-au aliniat planetele si gata, am cumparat biletele! Aleluia! Dumnezeu stie unde voi fi pe atunci si cine va fi seful meu, dar stiu sigur ca plec! Oricum, cred ca fara o perioada de time out o sa o iau razna la cum incep sa ma stresez :).